BREAKING NEWS
latest

728X90

Radio Vocea Evangheliei Timisoara

468x60

Radio Vocea Evangheliei Timisoara

„Tragedie și Triumf” de Ligia Seman

Cartea care țese o pânză nevăzută între Dumnezeu și Omenire

Ai fost vreodată inspirat de o carte cu atâta intensitate, încât cuvintele pe care le-ai parcurs să-ți ghideze pașii spre zări îngemănate cu răspunsuri la atâtea întrebări care nesoluționate, au săpat un vid în viață ta? 

Însă odată întoarsă și ultima pagină, odată atins și ultimul cuvânt, pentru tine să însemne de fapt, primul pas făcut spre o destinație în care știi că speranța te inundă când ești încărcat de îndoială, zâmbetul, când ești rănit de lacrimi, pacea, când frică te imobilizează spiritual, o destinație unde îl găsești pe Dumnezeu și implicit, te regăsești pe tine, eliberat și împlinit, fericit, reînnoit în atitudine și suflet. Și mai mult ca sigur, nu este o coincidență. Cartea respectivă nu a zăbovit din întâmplare, în mâinile tale. Uneori, uităm sau pur și simplu, nu conștientizam puterea pe care Cuvântul o are asupra vieții noastre. E de ajuns însă, să ne lăsăm prinși de primele rânduri ale Epistolei Iubirii, ca să ne dăm seama cât adevăr răzbate din mesajul apostolului Ioan: „La început a fost Cuvântul și Cuvântul era cu Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul”.
Printre multitudinea de cărți care au fost scrise în lumea întreagă și care au avut acest efect uimitor se numără, la loc de cinste, și „Tragedie și Triumf”. Dacă această carte a ajuns, evident, nu din întâmplare, în mâinile tale, înainte de a-i deschide coperțile, îngăduie-mi să-ți împărtășesc un secret. Vei răsfoi pagină după pagină și poate nu îți vei da seama de o subtilitate. Scriitoarea Ligia Seman a țesut cu penița sa strașnică, o pânză nevăzută între Dumnezeu și Umanitate. Firul țesut cu migală, dincolo de cuvinte, pe care îl vei simți doar cu ochii sufletului, este Dragostea inegalabilă a Mântuitorului. Acest unic liant te va ghida fără să îți dai seama, de la deznădejde la speranță, de la tristețe la fericire, de la răceala ostilității la căldura iubirii, de la îndoială la credință, de la tragedie la triumf.
Speranța înfloreste în suflet de copil
Cortina este dată la o parte în ajunul sărbătorii de Crăciun și în prim plan este profilată mulțimea adunată să privească splendoarea artificiilor care înfloresc pe cer. Primele rânduri îți vor dezvălui fără întârziere, conexiunea dintre Dumnezeu și Omenire, care înmugurește timid, în mijlocul mulțimii. Sămânța este sădită în sufletul unui copil de șase ani, care în inocența sa, crede fără umbră de îndoială, că artificiile se transformă în pietricele. Vlad, băiețelul care preț de câteva cuvinte contopește în joacă, cerul cu pământul, nu renunță așa ușor la încrederea sa că această comuniune este posibilă. „Dar tu mi-ai zis, răspunse copilul printre suspine, să caut steluțele din cer în zapadă”. Replica sa se adresează sorei lui, Ana, în vârstă de 11 ani, cu care a pornit la cerșit pe străzile orașului. Și nici măcar ea, nimeni și nimic nu va putea să-i zdruncine ferma convingere că cerul ar fi atât de aproape de pământ. Vlad va renunța la monezi, la un balon în formă de inimă, pe care l-a primit în dar și de care cu greu s-a putut despărți, doar de dragul pietricelelor, ca singură dovadă palpabilă că a reușit să atingă cerul. Acest detaliu ne va duce cu gândul la creștinii adevărați, care sunt gata să renunțe la orice le-ar sta în cale, în călătoria lor către Împărăția Cerească. Ligia Seman reușește uimitor să surprindă acea punte de legătură suspendată între Dumnezeu și Omenire. Ea creionează subtil, imaginea omenirii, care apare întruchipată în diferite ipostaze, în mijlocul ei strecurând de fiecare dată, candela iubirii, a speranței și a credinței. 
Familia săracă în mijlocul căreia cei doi frați trăiesc, alături de părinții lor și încă doi frăţiori este una dintre ipostaze. Aici sunt surprinse deznădejdea, violenţa, cruzimea, zbaterile interioare ale unei lumi decăzute, care încearcă prin forțele proprii să atingă lumina. Tatăl, Dumitru Miron, care cândva, se bucura de un serviciu bun și fusese respectat de prieteni, vecini, a ajuns un bețiv, un căutător prin gunoaie, un părinte care își trimitea copiii la cerșit pentru a nu muri de foame. Soția lui, Valeria, care cândva, fusese „o doamnă”, cum o numește el, ajunge să trăiască între vis și realitate. Încercările lor de a îndrepta lucrurile sunt înlănțuite de deznădejde, care le închide orice portiță de schimbare. Mama nutrește dorința de a se schimba, dar în momentul în care împărtășeste aceste gânduri cu soțul ei, “el, prea deznădăjduit, nu-i dădea voie să spere în schimbare”. Și iată că și de această dată, elementul surpriză, care stabilește conexiunea între Dumnezeu și Omenire își face prezența în sufletul copiilor, a căror speranță pâlpâie neîncetat, pentru că€inimile lor atât de dormice de iubire avuseseră capacitatea de a separa orice umbră de durere sau suferință care ar fi putut să întineze strălucirea unor pietre prețioase și rare din memoria lor”. Cititorul va fi ghidat spre abisuri din care va avea impresia că nu va mai revedea lumina. Așa se face că familia amintită sfârșește tragic, chiar în momentul în care speranța de schimbare pâlpâia mai strălucitor. Mama este omorâtă de soțul ei aflat sub influența băuturii, iar copiii sunt despărțiți și trimiși la diferite orfelinate din țară. Lumea continuă să fie întruchipată printre rânduri, de data aceasta purtând chipul orfelinatului unde Vlad va viețui timp de cinci ani. Orfelinatul se va dovedi a fi un teritoriu în care speranțele sunt zdrobite cu ajutorul curelei. Doroftei, în vârstă de 22 de ani, așa-numitul „asistat”, este elementul negativ, care va spulbera speranțele celor mai mici, călcând în picioare orice mică speranța care s-ar ivi, precum o geană de soare ce se ivește printre norii care au uitat să calatorească. Și culmea ironiei, tocmai el este acela care percepe ceea ce nu ar tebui să fie considerată iubire: „Când îți pasă de altul, doar pentru că lui i-a păsat mai întâi, e doar o formă de ipocrizie”, consideră Doroftei. 
Iubirea Mântuitorului îmbrățișează o lume deznădăjduită 
Și poate vei avea impresia că scriitoarea va permite chiar și preț de o pagină, ca legătura dintre Dumnezeu și Umanitate să fie întreruptă definitiv. Însă cu ochii sufletului, vei păși peste un alt pod suspendat între Tragedie și Triumf, exact când te aștepți mai puțin. În mijlocul copiilor loviți de soartă, care trăiesc în întunericul îndoielii, răsare cel mai frumos vlăstar al speranței și luminii. Numele lui este Călin Barbu, băiatul în vârstă de zece ani, care speră cu atâta intensitate că mamă lui își va respecta promisiunea și va veni să îl ia cu ea, în Germania. Vă spun eu, povestea Laurenția, bucătăreasa cu care vorbise copilul, vă spun eu că băiatul ăsta frumos, inteligent și sensibil e o voce a lui Dumnezeu pentru noi, pentru a ne face și noi mai buni cu ceilalţi”. Speranța lui Călin este atât de vie și strălucitoare, că nici o amenințare, bătaie sau cel mai dur cuvânt de descurajare rostit vreodată de Doroftei, pentru care „speranţele atât de frenetice ale lui Călin îi erau dușmani cruzi”, nu vor reuși să îi stingă flacăra, nici măcar nerespectarea promisiunii mamei sale. Călin va decide cu orice preț să alerge în fiecare zi spre dealul din vârful căruia va putea să scruteze mai bine orizontul, care credea că o va aduce pe mama sa. Și acolo, pe deal, omenirea va cădea în genunchi, cu sufletul zdrobit, la pieptul Mântuitorului, unde va găsi Dragostea unică, singura care îmbrățișează cu atâta căldură, care vindecă orice rană, care șterge lacrimile din ochii durerii.
Autoarea pictează sublim această întâlnire, pe care o regăsim personificată cu atâta grație. Călin, băiatul însuflețit de atâta speranță să își revadă mama, va alerga din nou pe deal. Nimic nu-i va putea sta în cale, nici măcar febra care îi cutremură trupul, dintele pe care îl pierde, grăbindu-se să atingă vârful dealului. Și speranța lui va fi răsplătită din plin. Tânărul preot Mihai Stâncă îi va sări în cale și îi va aținti privirea spre Calea Adevărată, Dragostea lui Dumnezeu. Și ”copilul cu suflet” (cum îl numește preotul), va adormi la pieptul preotului, eliberat de orice dezamăgire, durere, lacrimă, însă încununat cu atâta mângâiere, la care nu sperase niciodată ”tocmai pentru că alte gânduri rele și dureroase nu-l mai frământau, adormi „somn dulce, cu capul strâns lipit de acel piept din care ieșise glasul ce-l alinase cu cea mai scumpă mângâiere care se putea dărui unui suflet de copil în suferință: Dumnezeu era Tatăl și Mama lui”. Călin va deveni solul „Dragostei Supreme”, prin intermediul căruia scriitoarea va țese conexiuni inimaginabile. El își va sacrifică viața pentru aproapele său, acesta fiind prietenul său, Vlad. Va accepta să fie „calorifer” uman în locul său, pentru a usca și cămașa și adidașii lui Doroftei. „Eu am febră, îi spusea. Ia uite, ce temperatură mare! Puse mâna lui Vlad pe fruntea lui, cămașa se usucă repede dacă o iau eu. Tu ești rece ca gheața. Ia dă și adidașii!” Gestul său nobil îl va costa viața, care într-un final va aduce viață celui la care toată lumea se aștepta mai puțin, Miron Gură, copilul care găsea „o plăcere specială când din cauza lui sufereau alţii”. Scena se schimbă și omenirea apare configurată de mediul rece al străzii. „Suflet al străzii au atâția în jurul nostru. Rătăcesc în nopți nedormite sau chiar în tumultul zilei, pe întortocheate străzi ale amărăciunilor sufletești și ale singurătății. N-au un loc real al odihnei, decât un surogat trist și iluzoriu, așa cum și-l creează copiii străzii inhalând aurolacul”. 
Vlad va fugi de la orfelinat la vârsta de 11 ani și va ajunge să trăiască pe străzi, unde Dumnezeu va îmbrățișa din nou Omenirea. De data aceasta, punctul de legătură este Magda, o fetiță de aceeași vârstă cu el, care crescută într-o familie iubitoare de Dumnezeu, se va așeza pe bancă lângă Vlad și va împarți cu el langoşul, dându-i chiar și câteva bacnote. Însă ceea ce va conta cel mai mult va fi mângâierea cu care fetița îi va atinge fața. „În mintea lui Vlad, unde tristețea lipsei de afecțiune era stăpână, se aprinsese o lumina nouă, caldă, mângâietoare și promitatoare”. Și această lumina o va păstra în suflet în decursul anilor în care cărările lor se vor încrucișa de nenumărate ori, până amândoi vor atinge vârsta de 20 de ani. Cititorul se va confrunta cu răstunări de situație uimitoare, care vor trece pragul spre triumf, în cele mai neașteptate momente. Și fără știrea lui, se va apropia pagină cu pagină, de cel mai impresionant moment, care îi va atinge sufletul până la lacrimi. Iubirea Mântuitorului va izbucni printre rânduri cu atâta căldură și intensitate, atingând punctul culminant al romanului, pe care nu îl voi dezvălui, lăsându-ți ție, dragă cititorule, sarcina să îl descoperi, pentru că această „comoară” să îți aparțină. Și vei ajunge la următoarea concluzie: €”Tragedie și Triumf”, operă spirituală cu care Ligia Seman ne binecuvântează sufletele și implicit viețile, oglindește cu fiecare cuvânt, intensitatea și măreția iubirii Mântuitorului, care a luat asupra lui toată durerea, tristețea, deznădejdea, ura, slăbiciunea acestei lumi, pentru a ne îmbrățișa ființele cu mângâiere, bucurie, speranță, iubire, credință.
Teodora-Sorina Cotrău
Oradea, România

« PREV
NEXT »

Facebook Comments APPID