BREAKING NEWS
latest

728X90

Radio Vocea Evangheliei Timisoara

468x60

Radio Vocea Evangheliei Timisoara

Tatăl pastorului Petru Lascău a plecat “Acasă”

Se duce cel neprihănit şi nimănui nu-i pasă; se duc oamenii de bine (Isaia 57:1)
Niciodată nu voi uita ziua de 11 septembrie 1996. A fost cea mai întunecată zi din viaţa mea. Mă aflam la şedinţa redacţională a unui cotidian din România când secretarul “Alex” a deschis uşa şi mi-a zis: “Octavian, a sunat cumnatul tău, trebuie să mergi urgent acasă”. Când am ajuns acasă, alături de mama, sora şi cumnatul meu se afla şi o mătuşă (sora tatălui meu), care de data aceasta era îmbrăcată în negru. Am intuit imediat ce s-a întâmplat. Tatăl meu, Dumitru Curpaş, care înainte cu câteva zile făcuse un preinfarct şi se afla în spital, plecase la Domnul. Înainte cu o zi, medicii ne asiguraseră că tata se afla în afara oricărui pericol.
Durerea generată de pierderea unui părinte rămâne pentru toată viaţa, niciodată nu dispare definitiv, poate doar să se amelioreze, cu timpul, dar ea persistă în interiorul nostru, păstrând mereu vie amintirea celui plecat… În martie 1997, atunci când am părăsit România venind în Statele Unite, am crezut că provocările din Lumea Nouă în care încercam să răzbesc îmi vor ocupa mintea, ajutându-mă să nu mă gândesc tot timpul la durerea care mi se instalase în suflet odată cu pierderea celui care mi-a fost părinte, ocrotitor şi bun sfătuitor şi care-şi încheiase socotelile cu cele pământeşti. Nu este chiar aşa, pentru că, oricât de angrenat ai fi în zbaterile de care viaţa nu te scuteşte, golul lăsat în urmă de cei plecaţi se resimte şi mai ales se accentuează ori de câte ori eşti părtaş la cazuri similare din comunitatea în care trăieşti.
Am aflat recent că fratele Gheorghe Lascău, tatăl pastorului Petru Lascău (un important lider al comunităţii româneşti din Arizona) a plecat în veşnicie. S-a dus la Cel pe care L-a slujit o viaţă întreagă. Iată ce scria pastorul Petru Lascău pe blogul personal în urmă cu un an:
La ultima vizită pe care i-am făcut-o la Pâncota, tatălui meu, i-am cerut să-mi scrie câteva amintiri din satul în care am copilărit. Am să public în serial aceste amintiri ale lui. Are 84 de ani acum și m-a uimit din nou de coerența gândurilor și amintirilor sale. Le voi reda aici așa cum le-a scris el. Ele vorbesc de oamenii acelor locuri, de drama celor care au construit o biserică pe care comuniștii au demolat-o.
M-am născut în satul Roșia în anul 1929 și am trăit acolo 40 de ani, ca Moise cioban la oile socrului său. Acolo mi s-au născut 4 copii, care se află acum: doi în America, unul în Australia și unul în România. Deși sunt acum la vârsta aceasta de 83 de ani, încă îmi mai amintesc foarte bine câteva lucruri din satul în care am crescut și am locuit. Satul Roșia se află în județul Arad, pe valea Crișului Alb, lângă orașul Sebiș, la 4 kilometri de gara Joia-Mare. Am vorbit cu un bătrân care își aducea aminte când a venit primul tren pe linia Arad-Brad, lucru care a fost o mare minune. Satul de care vreau să vobesc, este un sat foarte mic, mai ales că acum nu mai numără mai mult de 30 de suflete. Înainte erau aproape 500 de oameni, dar oamenii au emigrat, plecând în Sebiș, Ineu sau Pâncota. Oamenii din Roșia au fost foarte gospodari, s-au ocupat toți cu agricultură și cu creșterea vitelor. Avea fiecare pământ și erau livezi de pomi. Pământul era foarte sărac și dacă nu erau vite nu se putea obține o recoltă bună, așa că gospodarii care aveau vite aveau și recoltă mai bună.
Cultivam gâu, în tot satul erau peste 30 de vagoane de grâu, anual, și era de calitate, căutat mult pe piața din Gurahonț. În fiecare primăvară oamenii curățau holdele de corpuri străine. Mai cultivam și porumb și ovăz. Aproape fiecare gospodărie avea vie hibrizi, și mulți pruni, din care făceau vin și țuică. Mai făceau și frații… țuica era interzisă de biserică, dar vinul nu era interzis. Ne mai îmbătam câteodată și de vin. Și odată când un tânăr s-a îmbătat, duminica viitoare i-am cântat o cântare la biserică care spunea: „Vedeți beția cum strică de mult în lumea aceasta”. Satul Roșia este așezat pe deal. Nu cred că există 5 gospodării care au curtea casei dreaptă. Și hotarul satului e tot pe deal. Pădurea este la 0,5 kilometri, așa căci nu duceam lipsă de lemne. Cred că i-am lăudat destul pe roșieni, dar sunt oameni care merită să fie lăudați.
Aceasta este o parte dintr-o amplă şi frumoasă relatare cu valoare spirituală dar şi istorică a bătrânului Lascău. Un om care şi-a dedicat viaţa lui Dumnezeu, şi-a pus încrederea nu în omul muritor ci în Dumnezeu care înviază morţii, şi a lăsat în urma lui un exemplu de viaţă demn de urmat.
Ceea ce rămâne după noi atunci când ne desprindem de efemera viaţă pământeană este, de fapt, pecetea vie a ceea ce-am fost aici, în lagărul celor lumeşti în care ne străduim să răzbatem, sădind vlăstare picurate cu migală de muguri de înţelepciune şi lăsând în urmă măcar o parte din ceea ce noi am fost sau am încercat a fi…
Fie ca “Dumnezeul oricărei mângâieri, care ne mângâie în toate necazurile noastre” să mângâie familia Lascău în aceste momente grele ale despărţirii, aşteptând cu credinţă reîntâlnirea, “Acasă”, în Împărăţia lui Dumnezeu!
Octavian D. Curpaş
Phoenix, Arizona
« PREV
NEXT »

Facebook Comments APPID